Udupu*****

TREI ORE LA UDUPU

în memoria lui Geo Bogza

Ideea acestui şir de reportaje mi-a fost dată de o localitate găsită pe harta României. Localitatea se numea Udupu. Nu ştiam dacă e sat, comună sau oraş. Am văzut Udupu scris pe hartă şi am tresărit. Ce-o fi, oare, la Udupu? m-am întrebat. Ce este Udupu? Am povestit intenţia mea mai multor zeci de persoane. Nimeni nu auzise nimic despre Udupu. Ba mai mult: toţi m-au întrebat dacă e o localitate din România. Din România, spuneam. Şi unde ai dat de ea, domnule? Uitîndu-mă pe o hartă, spuneam. E din Dobrogea, cumva? Nu, spuneam eu. E de prin Ardeal sau Maramureş? Nu, spuneam eu. Dar de unde e, domnule, localitatea asta? Din Teleorman, spuneam. Teleorman? se mirau oamenii. Da, confirmam eu, încîntat de surpriza lor, din Teleorman. Şi ce e acolo? Nu ştiu, spuneam, vreau să văd. Eram privit cu îngrijorare şi compătimire. Între amici, obsesia mea cu Udupu devenise banc. Cum mă întîlneam cu unul, cum mă întreba: ei, ai fost la Udupu? Nu, spuneam, încă nu. Aaa, ţi-e frică... spuneau ei. Nu, răspundeam eu, nu mi-e frică. Dar nu mă simt destul de pregătit. Pregătit pentru ce? se mirau amicii mei. Pregătit pentru a vizita Udupu, răspundeam. Şi eram lăsat în pace. Fiecare cu păsărica lui, nu? Trăim într-o ţară democratică. Dacă omu' vrea să viziteze Udupu, n-are decît. Ei bine, pentru a nu vă mai ţine în tensiune, anul acesta, 1997, pe 26 septembrie, dorinţa mi s-a îndeplinit: am vizitat Udupu. Era o zi mohorîtă de toamnă, cu nori grei, foarte coborîţi. Aveam impresia că va ploua din clipă-n clipă. Am coborît din autobuz la ora 15,20. La ora 18,30 părăseam deja Udupu. Ceea ce veţi citi în continuare este relatarea, minuţioasă, a celor trei ore cît am stat la Udupu.

*

Autobuzul a plecat din Piteşti la ora 13,30 şi avea destinaţia Alexandria. Udupu se găseşte aproximativ la jumătatea drumului. Am stat pe bancheta din spate, între un tînăr afumat şi o ţigancă. Să fi întîrziat cîteva secunde doar, nu mai găseam loc. Cînd maşina a părăsit autogara, nu m-am putut abţine să nu fac o poză. Mi se părea că e unul din cele mai aglomerate autobuze cu care am călătorit vreodată, dar m-am înşelat. Pe drum, au mai urcat vreo douăzeci de oameni. Se călătorea ca într-un borcan cu gogoşari. Ţiganca de lîngă mine avea doi copii: un băiat şi o fată, ambii sub cinci ani. Fetiţa era bolnavă de rîie. Cînd o apucau mîncărimile, ţipa şi plîngea continuu. Atunci, mama ori îi dădea o coajă de pîine, ori o scărpina. După o oră de mers cu autobuzul, fetiţa, epuizată de plîns, a adormit. A adormit şi ţiganca. În schimb, tînărul afumat din dreapta mea nu şi-a găsit astîmpărul nicidecum. M-a întrebat de vreun milion de ori unde merg, mi-a povestit localităţile pe unde treceam, a făcut conversaţie cu toţi cunoscuţii din maşină, indiferent unde se aflau, s-a descălţat, şi-a pocnit de mai multe ori toate degetele, a oftat, iar m-a întrebat unde merg şi tot aşa. La un moment dat, a venit lîngă noi o mămică. Fetiţa ei, de numai şase luni, plînsese, de la începutul călătoriei, non-stop şi acum femeia dorea să-i ofere o variaţie, plimbînd-o, pe propriile picioare, prin maşină. Cînd a văzut cei doi copii ai ţigăncii adormiţi, fetiţa, fascinată, a încetat din plîns. O jumătate de oră, aproape, a stat nemişcată, cu un rest de biscuit în mînă, uitîndu-se la fetiţa ţigăncii. Nani, mama, puiu, nani, repeta mămica, încercînd să-i atragă atenţia. Ţiganca s-a trezit, deschizînd un ochi de sub basma. Între mămici a început o discuţie de specialitate. După un timp, fetiţa trează a vrut apă. Mama a plecat după sticlă, rugîndu-mă pe mine să am grijă de copil. Pe urmă fetiţa a vărsat întregul bidon pe hăinuţe şi banchetă, udînd şi ciorapii ţigăncii, care s-a trezit de-a binelea. Apoi tînărul a coborît în Tătărăştii de Jos, anunţîndu-mă, a şapte suta oară, că următoarea staţie este Udupu. Pe locul tînărului s-a aburcat un bătrîn, care pînă atunci stătuse ghemuit pe un sac la picioarele noastre. Din cînd în cînd, sorbea dintr-o sticlă de ţuică. De la sticla lui, tot autobuzul mirosea a distilerie. Moşul mi-a explicat că, de unde coboară el, mai are vreo zece kilometri pînă acasă, de-aia se îmbărbătează cu ţuică. Pe urmă am văzut, în dreapta, o plăcuţă pe care scria Udupu, autobuzul a mai făcut o sută de metri şi a oprit. Am coborît eu, pe uşa din spate, şi patru femei, pe uşa din faţă. Una din ele era mămica aceea cu fetiţa plîngăreaţă. Momentul mi s-a părut istoric. Am scos aparatul şi am fotografiat femeile care se îndepărtau. Mi-am privit ceasul: arăta ora 15,20 fix. Ajunsesem la Udupu. Tot ce vedeam, de jur-împrejur, însemna Udupu. Nu puteam să-mi cred ochilor. Eram, într-adevăr, la Udupu. Să fi avut sticla moşului, trăgeam şi eu o duşcă. Udupu! Ce aventură! Udupu!

*

Încă sînt în staţie. Am în faţă şoseaua; un drum de ţară, care vine aproximativ perpendicular pe ea; în spate, alte două uliţi. O femeie în vîrstă priveşte la cei care au coborît din maşină, dar se pare că nu e nimeni cunoscut. Se uită la cer, dă din mînă, se răsuceşte pe călcîie şi o ia pe una din uliţele aflate în spatele meu. Nu ştiu ce să fac. O urmez cîţiva metri. Femeia, văzîndu-mă, grăbeşte pasul. Îl grăbesc şi eu. Aş vrea s-o întreb ceva, orice, dar femeia, aşa în vîrstă cum e, o rupe la fugă. Mă opresc. Scot aparatul şi îi fac o poză, de la distanţă.

Pe uliţă sînt trei-patru curci. Stă să plouă, parcă. În aer e o tensiune extraordinară. Ce-i, mă, ce-i? Ce-i, mă? strigă femeia la mine. Desfac braţele mult în lături, explicîndu-i, prin gesturi, că nu e nimic. Femeia continuă să strige, apoi pune mîna pe o piatră şi o aruncă în direcţia mea. Decid să părăsesc locul, n-am chef de conflicte. Sînt abia de trei minute la Udupu şi deja se aruncă în mine cu pietre. Mă întorc la şosea. Tocmai trece o căruţă, trasă de doi măgăruşi. Încerc o nouă poză; îmi place omul din căruţă - un bătrîn cu părul alb, îmbrăcat într-o cămaşă albastră -, pare vesel. De data aceasta nu păţesc nimic. Studiez fostul magazin alimentar din staţia de autobuz. Dă impresia, după rugina de pe lacăt, că a fost închis tare demult. Pe unul dintre obloane mai are încă plăcuţa care te îndemna să cumperi loz în plic, şi ea parţial ruginită. Lîngă magazin e un gard rupt. Dintr-un loc lipsesc vreo patru şipci, probabil că pe-acolo se intră, cînd eşti grăbit. Ce-ar fi să intru şi eu: ce mi se poate întîmpla? Plus că mă trece o stare de necesitate. Nimeresc într-o livadă cu pomi deşi. Iarba este înaltă şi grasă, ţi se afundă piciorul în ea. Mă plimb prin livadă, cu mîinile la spate. O livadă la Udupu: ce frumos! Deodată, începe să latre un cîine. Mă grăbesc să ies prin gard. Din nou, în staţia de autobuz. Pe unde s-o iau, acum? Îmi privesc ceasul. Am aproape zece minute de cînd sînt la Udupu. Este ora 15,30.

*

Traversez şoseaua. Văd o fîntînă într-o curte şi pe ea scris ceva. Sînt două plăcuţe de lemn. Una anunţă că Turcu Miincă a murit azi, 4 martie 1988, în vîrstă de 75 de ani. A doua se referă la Turcu Alexandra, decedată azi, 9 mai 1988, în vîrstă de 76 de ani. Pe amîndouă plăcuţele scrie "Regrete eterne" şi au iconiţe, exact ca într-un cimitir. Mă aşez pe banca de lîngă gard, să-mi notez. Trece o femeie între două vîrste, cu o faţă foarte roşie, trăgînd după ea o butelie. Dau bună ziua. Nu mi se răspunde. Mă întorc la plăcuţe. Bizar. E pentru prima oară cînd întîlnesc aşa ceva. Din casă iese o femeie cu o căldare în mînă. Bună ziua. Bună ziua. Ce sînt astea? întreb, arătînd către iconiţe. Femeia, fostă învăţătoare la Udupu, acum pensionară, îmi spune că plăcuţele stau acolo pentru a se şti că oamenii aceştia au murit acasă. Toate casele au, e un obicei al locului. Turcu Miincă şi Turcu Alexandra au fost socrii ei. Alexandra era internată în spital, la Craiova, şi i s-a pus diagnosticul de cancer galopant. Cînd a aflat vestea, soţul a făcut atac de cord şi a murit imediat. La parastasul de şase săptămîni, seara, după ceremonie, a murit şi ea.

Femeia cu butelie trece din nou pe drum. Parcă nu ar şti unde să se ducă.

Pe fosta învăţătoare o cheamă Turcu Maria. Spune, cu mîndrie, că Marin Preda a descris bine Udupu. Siliştea-Gumeşti, satul "Moromeţilor", e peste deal, foarte aproape, la o azvîrlitură de băţ. Cum adică a descris bine Udupu? întreb. Păi aşa, zice fosta învăţătoare, fiindcă a băgat în satul lui şi elemente din Udupu, a combinat. Ca de exemplu...? cer eu lămuriri. Păi sărăcia, în primul rînd, şi mentalitatea oamenilor, într-al doilea. Udupu s-a împotrivit tare colectivizării. Au fost mulţi arestaţi, închişi, bătuţi. Şi acum, oamenii din Udupu sînt foarte răi: se omoară, îşi dau în cap, sar la bătaie... E cunoscut satul în judeţ. Cine aude de Udupu, fuge. Nu-i aşa? Zi şi mata.

Femeia cu butelie s-a oprit lîngă noi şi ascultă. Are o faţă vicioasă, tăiată şi ursuză, de fiinţă care bea. La îndemnul învăţătoarei de a-şi da cu părerea, se îndepărtează repejor, spunînd că ea nu ştie nimic, nu ştie nimic, nu se bagă...

Învăţătoarea se întoarce spre mine ridicînd din umeri. Vedeţi? spune, aşa-s oamenii din Udupu. Spun că nu se bagă şi seara îţi dau foc la casă.

În josul uliţei e un Aro albastru care face manevre. Un cîrd de gîşte păşeşte agale. Tensiunea din aer îmi sfărîmă tîmplele. Cer femeii o cană cu apă. Da, imediat, zice ea şi dispare în curte.

De peste drum, vine către mine un om.
— Sînteţi de la "Reflector"?

Mi se pare că nu înţeleg, deşi întrebarea a fost pusă clar. Omul mă priveşte crunt. Poartă o flanea verde, ţărănească, din lînă ţesută în casă. Ţine în mînă o biciuşcă. Biciuşca mă nelinişteşte grozav.
— Ce "Reflector"? întreb.
— De la Televiziune, adică, precizează omul.
— Nu, spun.
— Nu? se arată el neîncrezător.
— Nu.

Ne stăpînim din ochi. Omul seamănă cu un fel de Ţugurlan, nu prea dus la biserică. Din curte iese învăţătoarea cu apa. Sînt salvat. Beau lacom.
— Ce-i, Gheorghe? întreabă învăţătoarea.

Omul se îmblînzeşte dintr-o dată. Zăresc femeia cu butelie cam prin dreptul Aro-ului. Explică nu ştiu ce, arătînd cu mîna către mine.

Gheorghe e miel. Zîmbeşte. Are dinţii galbeni şi foarte laţi.
— Ia, şi ăsta, se explică el puţin ruşinat. A venit să iscodească.

Apoi se porneşte: ce treabă am eu la Udupu? Aici sînt numai oameni necăjiţi. N-au ce mînca, n-au ce îmbrăca, pensiile-s mici, a căzut piatra şi a distrus tot. Tot. S-a ales praful de recolte. N-a plouat, nu. Doar a căzut piatră, uite-aşa de mare. A fost un boier pe-aici, Traian Anghel îl chema, ţărănist, dar a plecat în Germania. A venit la Udupu numai să se uite şi să-şi ceară pămîntul înapoi. Ptiu! Gheorghe pleacă. Iar s-a ambalat. Rămîn cu învăţătoarea. Apare o Dacie îngrozitor de uzată, condusă de un tînăr blond, cu ochelari. Fiul meu, zice femeia, student la Politehnică. De ce la Politehnică? îl întreb pe tînăr. Fiindcă o diplomă e necesară oriunde, mi se răspunde. Corect. Sosirea tînărului îmi dă o idee. Există vreun om de seamă al Udupului, doamnă? întreb. Da, spune ea: Ion Pecie. A fost Ministrul Chimiei în vremea lui Ceauşescu. Şi, altcineva? întreb. Nu. Altcineva nu. Bun. Mă uit la ceas. 15,50. Dumnezeule, trebuie să mă grăbesc! Am stat aproape douăzeci de minute aici. Îmi iau rămas bun de la femeie şi-i trag o poză. Vai, protestează ea, dar nu trebuie... Prea tîrziu. Poza e în aparat. Hai, Udupule, mai departe, de-abia aştept să te cunosc! Păşesc voiniceşte. Udupul se deschide în faţa mea. Parcă se vede, în zare, puţin cer galben. Totuşi, poate nu plouă. Este ora 15,51.

*

Case de o parte şi de alta. Cenuşii, mici şi înguste, împrejmuite cu garduri din scîndură nevopsită. Şosea. Nimic de care să mi se agaţe privirea. Pustiu. Nici ţipenie. Oamenii, probabil, sînt la cîmp. Păşesc harnic, un-doi, un-doi, un-doi. Alt şirag de gîşte traversează alene şoseaua. Să fi trecut vreo maşină, praful se-alegea de ele. N-au deloc minte gîştele astea! Deodată, pe stînga, în sensul meu de drum, văd doi oameni aşezaţi la o masă, în faţa a ceva care seamănă cu un mic magazin. Pe geam scrie că programul începe la patru. Încă nu e patru şi oamenii de la masă au golit deja o jumătate de ţuică. În pahare e un lichid gălbior. Privesc eticheta: rachiu de caise. Oamenii, liniştiţi, pufăie din ţigară.
— Cît costă? întreb, arătînd către sticlă.
— Trei mii jumătatea, răspunde cel din stînga.
— Şi e bună?
— Bună pe dracu'!

Iau loc. Prezenţa celor doi m-a însufleţit.
— Mai e şi altceva de băut? întreb.
— E de toate.
— Da' programul? Văd că e închis...
— Staţi că o chem eu acum pe femeie, se oferă tot individul din stînga, un tip nebărbierit, la vreo 50 de ani, cu o bască de tractorist pe frunte.
Între timp, îl invit pe omul din dreapta, un moş pămîntiu, dar cu ochii ageri, să-mi spună povestea vieţii lui. Şi moşul începe: "Mă numesc Ticu I. Nicolae. Am crescut fără mamă, fără tată. Am plecat la Bucureşti şi-am făcut armata. Cînd m-am întors, m-am căsătorit cu o femeie căreia îi murise bărbatul..."

Intervine tipul cu bască:
— Zi, mă, de ce te-ai căsătorit cu aia, ca să te-nţeleagă omu'...

Ticu I. Nicolae: "... m-am căsătorit fiindcă n-aveam de ales. Cine să ia un orfan? Cu femeia asta am avut doi copii. După aia, am cumpărat casă la Udupu. Am dat pe ea, acum 20 de ani, 6500 de lei. M-am băgat la colectiv..."

Apare gestionara, însoţită de un bărbat voinic, îmbrăcat curat, cu figură de şef.
— Băăă... să nu te mai prind că tragi de şirurile alea de tutun! îi zice el cu asprime moşului.
— Cine, eu? se apără moşul. Eu n-am nevoie de tutunul tău!
— Da...? zice bărbatul neîncrezător. Da' asta din mînă ce-i?

Abia atunci observ că moşul are în mînă o ţigară groasă, din tutun neprelucrat, înfăşurată în hîrtie de ziar. Neaprinsă.
— Asta? face moşul surprins. Asta, dacă vrei să ştii, mi-a dat-o Guşatul...
— Guşatul, da? Bărbatul zîmbeşte sceptic. Bine. Să nu spui că nu te-am prevenit!

Vine şi berea mea. Bere "Craiova", 2500 sticla.

Ticu I. Nicolae: "... şi m-am băgat la colectiv... împreună cu mai mulţi..."
Eu: "De ce?"
Ticu I. Nicolae: "Păi, ieşiseră tractoarele, combinele... Se lucra altfel decît cu plugul... Am lucrat la grădină, am îngrijit vacile, oile..."
Eu: "Cît cîştigaţi?"
Ticu I. Nicolae: "Cît să cîştig? Şase sute-şapte sute pe lună. După aia m-am îmbolnăvit de plămîni şi-am ieşit la pensie. De patru ani sînt bolnav de plămîni. Iau o pensie de 90.000 de lei... După ce m-am îmbolnăvit, femeia m-a părăsit şi s-a dus la altu'. Fata e la Bucureşti, am rămas singur."
Eu: "Cîţi ani aveţi?"
Ticu I. Nicolae: "62."

Berea e cam proastă. Sau n-am eu poftă s-o beau. Tipul cu bască îşi termină povestea din cîteva propoziţii: a fost dulgher, a lucrat 33 de ani pe şantiere şi acum e pensionat pe caz de boală. A răcit la plămîni, i s-a dus toată puterea. Femeia l-a părăsit, băiatul şi fata sînt plecaţi. Îl cheamă Nicoale P. Ilie şi are 53 de ani. Asta-i.

Poveştile celor doi, de la un punct încolo, seamănă izbitor. Gestionara iese afară cu un grătar pentru mici. Vine un tip pe bicicletă, cu o sticlă de must în mînă. Îşi face din nou apariţia femeia cu butelia, de data aceasta fără butelie. Supraveghează cadrul cu un ochi vigilent, abţinîndu-se să intre în vorbă.

Aflu că pe gestionarul magazinului din staţia de autobuz îl chema Florian Ruică şi că de cînd s-a prăpădit, magazinul s-a dus naibii. Sosesc încă doi oameni. Unu' tăcut, blajin, cu o pălărie pe cap, cam la vreo 60 de ani, care, puţin retras, cere o bere. Bea berea fără să scoată un cuvînt, privind cînd la drum, cînd la noi. Al doilea tîrîie după el un căruţ. Şantieristul îl ia la mişto, că are şase copii. Parcă s-a mai luminat. Îmi privesc ceasul şi înţepenesc: am o oră de cînd sînt la Udupu. Este 16,20.

*

Pe urmă s-a vorbit aşa: despre femei.
"Ştii de ce te superi cu femeia? Că n-ai bani." "Bine zicea Mihalache, doctoru': cînd se-ncinge asta (să mă ierte omu' ăsta) poţi să fugi după ea cu maşina, că n-ai ce-i face." "Femeia, domnule, e ca lacătul: trebe să aibă o cheie, altfel rugineşte." "Dacă femeia-i bună, şi casa-i curată." "Ţi-a plăcut să faci dragoste? Ţi-a plăcut. Cînd ţi-e rău, gîndeşte-te la asta."

Despre moarte.
"Tot îl auzeam pe unu' spunînd: fii atent, că vine Mariţa, şi-al dracului, mă gîndeam că e vreo gagică. Cînd colo, el de aia cu coasa vorbea: vine Mariţa." "Acu' tre' să fim atenţi, că te-ngroapă ăştia în cămaşă." "Omu' cît trăieşte - trăieşte. Cît moare - moare." "Cînd o fi să mă duc, eu vreau să miroase dricul a ţuică."

Despre sărăcie. Despre Guvern. Despre noile preţuri.

Grătarul a început să ardă. Tipul cu şase copii, Ion M. Iancu pre numele său, a mai cerut o tărie. A ieşit, pentru cîteva secunde, soarele. Am aflat cum pot să ajung la Bucureşti, din Udupu, cel mai repede. Am fumat cîteva ţigări. Cu una l-am servit şi pe şantierist. Era bine. Eram la Udupu. Aveam, spre Bucureşti, o legătură formidabilă, însă trebuia să prind o ocazie pînă-n Olteni, că autobuze nu mai circulau. Al meu fusese ultimul.

Puteam să mă ridic de la masă, dar unde să plec? Acesta nu era tot Udupu? Udupu am vrut, Udupu am găsit. Din cînd în cînd, rar, venea cineva şi cumpăra ceva de la birt. Omenirea înainta către anul 2000 împreună cu noi. Aici sau în altă parte, ce importanţă are? Soarele răsare şi apune. Oamenii se nasc şi mor. Cei mai norocoşi iubesc sau sînt iubiţi. Un copil e cea mai mare minune din lume. Dacă Dumnezeu e, totul e.
Am stat la masă cu Ticu I. Nicolae, Nicolae P. Ilie şi Ion M. Iancu pînă la ora 16,40. După o oră şi douăzeci de minute de la sosire, puteam părăsi Udupu spunînd că-l cunosc. Dar n-am plecat.

*

O iau din nou prin sat. Un grup de copii îmi cere să-i pozez. Ajung la biserică. Cimitirul e plin de flori galbene, mai înalte decît un om. Trei sferturi din cruci sînt de lemn simplu. Se-aude, ziua-n amiaza mare, o cucuvea. Mă înfund pe uliţele satului. Văd o casă de vînzare. Amîndouă numerele de telefon sînt din Bucureşti. Casa pare trainică, dar e în mod evident părăsită, cresc buruieni înalte prin curte. Foarte multe gîşte pe drum. Tutun pus la uscat. O fîntînă. Cumpăna se desenează caligrafic pe cer. Un băieţel mînînd nişte raţe. O gheretă de tablă, abandonată într-o curte. Pe gheretă scrie S.C. Kaoma SRL. Aud nişte oameni înjurîndu-se. Case mici şi triste, case simple, cu pridvor şi acoperiş de tablă, cum ştiu că erau, demult, şi în satul bunicilor. Cunosc genul acesta de case. Aş putea descrie şi interiorul: camera unde nu se intră decît în caz de mare sărbătoare; camera obişnuită pentru musafiri; camera unde dorm părinţii; camera copiilor.

Merg la întîmplare prin Udupu. După numărul gîştelor şi al raţelor, pe-aici trebuie să fie şi o gîrlă. Da, într-adevăr, e şi o gîrlă. Apa curge, pe sub un pod de bîrne, murdară şi tulbure. Nu pare bună de scăldat şi nici de pescuit. Lăţimea e mică: trei-patru metri; fundul albiei aproape se vede cu ochiul liber. Mai încolo de gîrlă, Udupul se termină. Urmează un cîmp şi, mult într-o parte, o pădure. (Am aflat, mai tîrziu, că îi spune Orezeanca. La fel de tîrziu am aflat că uliţele au denumiri: Undiţa, Vulturul, Gorobeţi etc.) Mă întorc. Un bărbat, în faţa porţii, citeşte ziarul. O iau pe un drum care mă scoate iarăşi din sat. Cîmpul, gîrla şi pădurea. Cerul, foarte jos, care apasă. Tensiunea din aer. Dacă nu acum, atunci la noapte sigur plouă. La noapte voi dormi în patul meu din Bucureşti. Însă deocamdată, după ce-am străbătut Udupu-n sus şi-n jos, e de-abia ora 17. Timpul, aici, curge foarte încet. Îmbătrîneşti de la o oră la alta. Caut ceva, dar ce? Merg pe uliţele Udupului aproape absent. Deodată, cineva mă strigă din spate. E un bărbat, dar nu-l cunosc. Bărbatul face semne cu mîna. Port ochelari, nu-mi dau seama cine e. Plus că mi se pare fantastic. Eu, Cornel George Popa, să fiu cunoscut la Udupu! Bărbatul se apropie tot mai mult. Tîrîie după el un căruţ. Ce mai faceţi? zice şi întinde mîna.

Firescul lui mă lasă cu gura căscată. Parcă ne-am şti de-o viaţă. Este Ion M. Iancu, omul cu şase copii.

*

Am intrat în curtea lui Ion M. Iancu la 17,10 şi am ieşit la 17,45. M-a servit cu struguri, cu must, cu vin, cu ţuică. Bucuros de parcă s-ar fi întîlnit cu taică-său pe care-l credea mort, a vrut, din sărăcia lui, să taie o găină. Mi-a prezentat copiii şi pe nevastă-sa. Mi-a spus cum s-au cunoscut. A insistat să rămîn peste noapte la el. Mi-a arătat, din proprie iniţiativă, casa. Era aşa cum mi-o închipuisem. M-a dus prin grădină. Avea o febră a bunăvoinţei şi dărniciei în el care mă înspăimînta. Muncitor pe la S.N.C.F.R., aruncat de ici-colo prin ţară, trăitor, la Bucureşti, într-un cămin de nefamilişti, Ion M. Iancu dorea să-mi fie folositor. În sat, muntenii îl luau la mişto, că nu e nici bucureştean, nici udupuştean. Munca lui era la traverse. În fiecare vineri, cu personalul de Roşiori, vine acasă. În fiecare an, concediul şi-l ia în septembrie, cînd e mult de lucru pe lîngă casă. N-a avut niciodată un alt concediu. Şi ce dacă a făcut şase copii, că a ajuns de rîsul satului? El şi cu femeia lui se iubesc. (Da, am auzit cuvîntul "dragoste" la Udupu.) Cine ce treabă are cu el? Să-şi vadă fiecare de familia sa. Dar e greu, tare greu. Cu 600.000 de lei pe lună, cum să te descurci? Dar cu ajutorul lui Dumnezeu om trece şi peste asta. Că aşa-i făcută viaţa, să te chinuie. Are un lot de pămînt tocmai la Butiţa, sînt şapte kilometri pînă acolo, numai dus. Şi aşa mai departe. Ne-am despărţit, sărutîndu-ne ca ruşii, pe faţă, conştienţi că nu ne vom mai vedea, poate, niciodată. A rămas în pragul porţii, împreună cu întreaga familie, făcîndu-mi semne largi cu mîna. Ion M. Iancu, din Udupu. Era ora 17,50.

Mai aveam o oră de stat la Udupu.

*

Dar nu a fost o jumătate de oră, a fost mai mult, din cauză că, ieşit la şosea, nu a oprit nici o maşină. De aceea, am mai mers. Înainte de asta, vreo cîteva minute, am privit un copac în formă de cruce de lîngă şcoală. Am cunoscut o bătrînă în vîrstă de 83 de ani: Stancu Alexandra. Pensionară C.A.P. Pensia: 56.000 de lei. Soţul: decedat. Copiii: plecaţi. Nu a avut ce să-mi spună, altceva, despre viaţa ei. Pe urmă au venit nişte oameni, în vîrstă, care au dorit o poză. Lumină favorabilă nu mai aveam de mult, dar am făcut fotografia. Apoi am nimerit în cel mai select loc al Udupului, numit Tic-Tac. Un grup de bărbaţi mîncau brînză cu pîine şi beau ţuică.

Bărbaţii nu erau din Udupu. Iar barul era cel mai select din cauză că avea toaletă înăuntru. Am vorbit cu o puşteancă de 19 ani, machiată, aranjată, îmbrăcată într-un costum de blugi. Am rugat-o să-mi caracterizeze Udupu din cîteva propoziţii. Şi a zis aşa: un sat de scîrboşi! Era pornită puştoaica, nu se juca. Trebuie că păţise ea, de curînd, ceva nasol.

Am ieşit la autostop. Era după 18,20 şi vroiam să prind personalul de Roşiori. Dar nu venea nici o maşină. Aşa că, am mai mers. Soarele se închisese între nori de mult. Mergeam pe şosea şi mă salutam cu oamenii. Eram bine dispus. Îmi îndeplinisem dorinţa: vizitasem Udupu. De-acum, puteam să-mi văd de viaţa mea. Din cînd în cînd, mă uitam în spate. Nici o maşină. Un alt grup de oameni îmi comandă o poză. E o foame de fotografii în Udupu, ceva de speriat. Şi la un moment dat, am trecut într-un alt teritoriu. Colonie de ţigani. Case fără grajduri, căruţe, fuste violent colorate, chirăituri şi pălării cu boruri largi. Era altă lume. Udupul meu dispăruse ca fumul. Vedeam, acum, o populaţie gălăgioasă şi contrastantă care trăia direct în stradă, cu uşile şi ferestrele deschise. Multe, multe case de ţigani, cu spaţii largi între ele; un iarmaroc. Ce era acolo? Tot Udupu? Pe urmă a venit o maşină, am făcut semn şi m-a luat. Am ajuns la Olteni la timp. Personalul de Roşiori nu a întîrziat. Noaptea am dormit în patul meu din Bucureşti. Totuşi, o întrebare are mă chinuie şi mă va chinui, probabil, toată viaţa: ce este, de fapt, Udupu? Mă numesc Cornel George Popa, am 40 de ani, am fost la Udupu, dar pe cuvîntul meu că nu ştiu ce este, de fapt, Udupu. Şi, de altfel, cum să ştiu? N-am stat acolo decît trei ore.
1997.